Dacă aș putea schimba ceva în viața mea de până acum, mi-aș da voie mai întâi să mă bucur neîngrădit. Aș lăsa bucuria să vină și să îmi umple inima, ori de câte ori ar dori. Nu aș mai pune zăgazuri de norme, reguli și indicații. Nu m-aș mai privi prin filtrul lui ‚așa trebuie’.
Nu aș mai fi cea care se ascunde sub o mască pentru a nu fi data de gol. Mi-aș accepta prostia, naivitatea sau neștiința, fără să încerc să par mai bună, mai deșteaptă, mai politicoasă sau mai atentă decât sunt de fapt.
M-am străduit atât de tare să îmi țin masca strâns deasupra defectelor și sentimentelor, ca nu cumva să observe cineva vreo fisura în poleială, că am și uitat cine sunt. Mă uitam în oglindă și vedeam masca. O recunoșteam ca și când eram chiar eu și ii dădeam putere în fiecare zi, pentru ca important e să faci frumos. Nu să fii.
Îmi amintesc primele întâmplari în care am construit cu nepriceperea copilăriei, masca. Era deșirată și fără o formă definită pentru că încă mai credeam că pot fi liberă. M-am perfecționat în anii de școală și am construit din ce in ce mai multe măști, de care doar acum sunt conștientă. Măști frumoase dar lipsite de viață.
De obicei lumea nu acceptă că poartă măști. Le asociază cu minciuna (ceee, eu nu mint). De fapt măștile sunt o adaptare la cotidian: suntem atât de speriați că nu vom fi iubiți, încât facem încercări disperate de a fi ce vor ceilalți, de a fi ce se așteaptă de la noi și cel mai crunt, de a fi cine credem că trebuie să fim, ca să fim validați.
Măștile ne chinuie dar le purtăm cu stoicism. Până într-o zi când simțim că ne cam sufocăm. Nu renunți la măști dintr-o dată pentru că intri în sevraj, nu mai știi cine ești și unde te afli in viața ta. Dar poți să începi cu pasi mărunți să te uiți la ele, să îți spui: buun, masca asta e cam prăfuită și mă cam strânge, aș putea să o port mai puțin?
M-aș putea întreba data viitoare când, deși copleșită de tot ce am de făcut, sunt rugată să iau din poverile celorlalți, dacă chiar vreau să fac ce mi se cere? Simt că aduc ceva in viața celui care mă roagă sa ii iau de pe umeri o greutate? Sau mă folosește doar? Și eu ce vreau? Vreau doar să par săritoare, generoasă?
Întreabă-te înainte să te arunci, să preiei, să te încarci: cum mă voi simți dacă fac asta? Să accept? Orice semn de strângere în corp inseamnă : nu. Urmărește-te și ți-ai și răspuns.
Eeeei mai ai un pas: daca spui 'nu', nu te simți vinovata! Uneori vinovatia vine din frica. Mi-e frica sa spun 'nu', ca să nu pierd strălucirea altruismului. Si mi-e frică să nu îți pierd iubirea, ființă dragă, care îmi pui în cârcă așa de multe.
Voi muta mai departe munții pentru tine, te voi sprijini și îți voi fi alături. Dar voi face asta doar dacă voi simți că dăruiesc si că nu o fac dintr-o perspectivă falsă: a fricii de a pierde ceva.
Mă eliberez azi și de nevoia de a da doar răspunsuri corecte. E o nevoie născută din vinovăția lui 'nu sunt destul de deșteaptă' și am construit cu ea o superbă mască a soluțiilor ingenioase și muncite. Dar tot ea m-a timorat și uneori m-a lăsat făra cuvinte, transformându-mă într-un copil care îi lăsa pe adulți să vorbească.
Arunc masca înțelepciunii, masca răbdării, masca toleranței dusă la extrem.
Aleg să îmi accept limitările și imperfecțiunile. Aleg să mă accept fix așa cum sunt. Aleg libertatea unei vieți fără măști.
Catrinel Rus