M-am săturat să merg prin viată cu inima fluturând zdrențuită la vedere.
Mi-e dor de inima mea voioasă de copil, plina de culori, iubiri si arome.
Mi-e dor de liniștea inimii mele de atunci.
De seninul zilelor care veneau să treacă lin și în același timp cu freamăt de joacă și poveste.
De momentele în care m-am simțit întreaga, înainte ca viața să sape în mine răni adânci sau superficiale, dar invizibile.
Vreau să îmi eliberez rănile. Să renunț la relația complicată pe care o avem, relație din care nu am înțeles multe. Poate de aceea nu mi-a trecut prin cap că aș putea să le eliberez.
Îmi eliberez rănile ca și când ar fi niște vechi slujbași, obosiți de anii de muncă silnică. (Deși uneori au fost niște tirani mascați)
Îmi eliberez rănile imaginar ca și când asta depinde doar de mine.
Mi-am dat seama că trăiesc, respir și reacționez din aceste răni.
Ți s-a întâmplat să reacționezi exagerat și apoi să rămâi mut , fără să înțelegi ce s-a întâmplat? De unde reacția ta? Să te gândești: dar eu nu sunt așa, eu chiar nu sunt așa, de unde vine asta? Și chiar să nu pricepi de unde ți-a venit să sari calul? Mie da. M-am frământat apoi fără sens pentru că nu i-am dat de capăt. Cum am putut să reacționez așa, când eu de fapt...
Vorbim despre răni destul de des in ultimul timp. Subiectul pare deja ușor demonetizat. Totuși vreau să îți povestesc pe scurt cum e pentru mine povestea cu rănile, așa mai mult ca o introducere in lumea lor. Am înțeles cu adevărat ce înseamnă, atunci când rederulând cu uimire o întâmplare, mi-am îngăduit să descopăr istoria reacției mele: de ce sunt sensibilă, de ce mă doare? Care e rădăcina ? Și m-am înțeles mai bine atunci, m-am perceput diferit, cu alți ochi, mai îngăduitori, mai blânzi.
Am mai greșit pe urmă? Am mai sărit la atac? Uneori da, dar alteori am reușit și să mă detașez de povestea pe care tocmai o trăiam, să mă observ pe mine sau pe ceilalți, să văd că e vorba de o rană, a mea, a altcuiva, și să readuc pacea. În acele momente am știut că rănile mele nu au fost degeaba. Mi-au dăruit înțelepciune și claritate. Si intr-un moment de disperare m-au reîntors spre mine.
Corpul nostru respiră greu printre atâtea răni. Mintea noastră ne învinovățește de câte ori suntem inadecvați. Poate în locul blamării ulterioare, ar aduce mai mult dacă am descoperi de ce suntem atât de sensibili la un subiect, la o intonație sau chiar la o persoana? Da, ai dreptate, acolo e o rană. O descoperi acceptând că ai suferit și poate te-ai străduit să uiți, dar cicatricea a rămas.
Iar când deodată apare de exemplu o furie care te copleșește, vei ști să fii precaut, e un teren minat, ai grijă să îți păstrezi respirația conștientă, atenția la ce se întâmplă în jurul tău, dar și la tine, știind ca ești sensibil și că doare și că atunci când doare ataci ca să te aperi.
Eliberarea rănilor se face pe rând, punându-ți întrebări și răspunzând sincer. Si va fi greu să îți amintești încă o data clipele în care ai fost marginalizat, ignorat, agresat sau ,doar’ nu ai fost iubit. Dar privindu-le cu înțelepciunea de azi, conștientizând contextul și nevoia de iubire pe care ai simțit-o in clipa in care ai fost rănit, iubirea netrăita care ți-a lăsat un gust amar, îți deschizi drum spre altceva.
Te va ajuta să îi înțelegi și pe ceilalți. Când cel de lângă tine e turbat de furie, sau te respinge, sau te atacă, sau e diferit fața de ce credeai tu, acceptă mai întâi că s-ar putea să nu aibă legătură cu tine, ci cu propriile lui dureri și sensibilități. Că nu ești cauza, ești doar cel care din greșeală a apăsat pe un buton. La început e mai greu, te lași dus de val și sari să te aperi, indiferent despre ce e vorba , dar în timp, vei reuși.
Într-o bună zi, cu strălucirea întreagă, te vei minuna că ești zen așa cum ți se spunea că ar trebui să fii.
Catrinel Rus