Uneori la împărțire îți dă cu rest. Și atunci ce să faci, arunci ce e în plus, schimbi ce poți. Te adaptezi. Îți mai tai din aripi, îți mai nivelezi emoțiile, sentimentele, dai cu un strat de uitare pe vise. Și îți construiești viața așezat, după imaginea din dotare. Te mai întrebi uneori în drum spre frigider, ce-i cu mâncatul ăsta, dar kilogramele în plus le poți trece în contul vârstei, așa că ai rezolvat.
Mie mi-au trebuit zeci de ani să observ că o parte din mine era în alertă să sorteze, să blocheze, să adapteze tot ce nu se potrivea puzzle-ului pe care mi-l arătau ceilalți. Singurul adevărat, singurul valabil. Bine, am observat, nu am comutat pe alt program. Am rămas cuminte și răbdătoare în pătrățelul de drept și din când în când mi-am permis să evadez. Mai întâi timid, ca atunci când pășești pe gheață și îți e teamă că se va sparge dacă îndrăznești prea mult. Apoi din ce în ce mai curajos. M-a ajutat mult să mă observ. Să îmi observ interacțiunea cu ceilalți, să îmi observ reacțiile, starea de bine sau dimpotrivă epuizarea. La început dai cu: așa sunt eu, asta e, dar la un moment dat, melodia sună cam fals și nu te mai crezi, când spui asta. Și apoi te lupți să te reclădești, prin cărți și cursuri de weekend. Și lupți până când îți dai seama că atâta timp cât e o lupta e tot fals. Ai schimbat o cutie de puzzle cu alta, dar imaginea după care construiești nu îți aparține.
Te uiți la piesele pe care le ai și ți se pare că nu se potrivesc nicicum. Uneori familia și jobul au forme diferite, fiecare ar vrea să ocupe cât mai mult loc și se lățesc în locuri care nu le aparțin. Alteori eșecul de pe un palier de viață estompează reușita de pe alt palier și nu știi cum să le așezi pentru că ai pierdut imaginea de ansamblu.
E posibil să fii într-o relație care ți-a aspirat deja toate celelalte piese, și vrea să acapareze singură tot jocul. Ce faci atunci? Pai daca ai citit până aici înseamnă că recunoști otrava relației și vrei să schimbi ceva. Acel ceva va însemna întoarcerea spre tine cu pași mărunți, nu cu pilule magice. Evadarea din labirint se conturează de la sine pe măsură ce îți îndrepți atenția spre interior: ce vezi tu, cum se schimbă imaginea atunci când privești din alt unghi, ce eliberare înseamnă pentru tine atunci când simți că nu trebuie să controlezi totul.
Ai construit vreodată un puzzle? Trucul meu dintotdeauna a fost să aleg mai întâi piesele cu o parte dreaptă și să conturez marginile, apoi să mă concentrez spre interior. În viață am făcut la fel. Am pornit cătinel de la marginile exterioare și privind cum unele piese se așază de la sine am prins curaj. Nu mă mai grăbesc azi, știu că jocul nu are cronometru, nu e concurs, nu are eliminări, toată lumea ajunge la un moment dat să pună ultima piesa. Așa cum știu că dacă imaginea nu e a ta, te alegi cu piese rupte sau lipsă, ca să încapi sau să te conformezi. Că ești în frica de a nu fi destul, sau de a nu avea exact forma potrivită. Și ai vrea să joci jocul altora chiar dacă nu e al tău, să simți că aparții de cineva sau de ceva.
Într-o buna zi ai curajul de a te desprinde de legenda comuna, începi să îți dorești ceva diferit, dar sunt așa de multe piese și nici una nu se potrivește cu cealaltă, nu se conturează nimic și simți cum bați pasul pe loc. Te copleșesc atâtea culori, atâtea frânturi, atâtea căutări, atâtea alegeri pe care ai putea să le faci dacă ai ști cum. Până când te accepți fix așa cum ești, perfect-imperfect și simți că poți alege fără să greșești în vreun fel.
Unde ești acum, ce doruri ascunse ai, ce vise, ce speranțe?
Trăim azi într-o lume cu reguli stricte care se contrazic. Culorile imaginii din viitor sunt estompate, incerte. Nesiguranța ar putea să ne doboare dacă i-am da atenție. La fel și frica de necunoscut. Dar puterea lor a decăzut, în mine cresc liniștea și bucuria.
Viața ca un puzzle? Viața ca mii de puzzle-uri care se întrepătrund la un moment dat construind, așezând, visând lumea vibrantă în care trăim atunci când ne dăm voie doar să fim.
Catrinel Rus