Zilele trecute mi-am dat seama că îmi pusesem viața în stand by. M-am descoperit intrată într-o poveste pe care mi-o tot spuneam și care mă absorbise în totalitate.
Și mi-am adus aminte că pentru mine, bucuria care ți se revarsă pur si simplu din inimă spre ceilalți, dar mai întâi îți umple inima și o deschide până la a fi fără sfârșit, este ca un far. Indiferent unde sunt, pe unde mă poarta viața, atunci când nu îl mai văd, atunci când nu o mai simt, e semn că m-am rătăcit.
În primul rând m-am pierdut de mine, nu mi-am mai ascultat intuiția, am lăsat așa numitele probleme să mă înghită și să îmi dicteze despre ce e vorba în viața mea.
M-am învârtit într-un cerc în care m-am lăsat în voia îngrijorării și a stresului și nu, nu am evadat pentru că nu mai aveam putere. Îmi tăiasem de una singură toate punțile spre puterea mea interioara: am așteptat o rezolvare de afară, am făcut o mie de planuri ca lucrurile să se întâmple așa cum vreau eu și am așteptat încordată vestea cea buna că totul s-a rezolvat.
Dar uite că nu s-a întâmplat conform celor un milion două sute nouăzeci și nouă de scenarii, ci totul decantează încet trecând prin filtrul unor alegeri și nu prin filtrul dorințelor mele.
Sunt într-o perioadă de reașezare si de acceptare a ceea ce este, mi-am scos degetele din priza lui: acum să se rezolve, acum, acum, acum !!! Pentru că eu acum vreau!!!
Sunt recunoscătoare azi că simt iarăși bucuria ca un răsărit, ca o promisiune.
Știu că ușa s-a deschis și pot păși din nou în viața mea. Cea adevărata.
Catrinel Rus