Azi scriu despre tristețile nespuse care se adună sufocându-ne. Despre reproșuri și autoînvinuiri tăcute. Uneori e nevoie de un singur cuvânt, de o ironie sau de o așa numită glumiță nevinovată, ca să simți cum te crispezi și redevii sentimentul acela de mic nimic. O fracțiune de secundă te ghemuiește în partea zgribulită din tine, care ar avea nevoie de mângâieri și iubire.
Privește-ti partea nesigura, partea care se învinovățește pentru orice, partea căreia îi e groaza că va greși înainte să greșească, partea care își ascunde ca pe niște prețioase comori toate clipele in care i-a fost rușine ca să nu le găsească alții, ca să nu le găsească nici măcar ea. Acceptă că in ciuda faptului că nu ești vreun geniu, vreun talent ieșit din comun, totuși, tu, așa cum ești, unic, îți pui amprenta în aceasta lume. Că așa zisele tale defecte nu sunt decât moduri de a ieși din tipare..
Nu e nimeni care să te judece că nu ești perfect, nu e nici o poleială care musai trebuie păstrata ești doar tu cu tine. E greu să fii sincer? E greu să accepți că nu ești perfecțiunea întruchipată așa cum sperai cândva? Dă drumul ifoselor de ‚fără defecte’ arătă-te ție în toată splendoarea ta. Dar nu aia de împrumut! Cea autentică la care tânjești pentru că simți că te-ar elibera și pe tine.
Lasă-ți cuvintele nespuse să devină emoții și apoi eliberează-le. Eliberează-te pe tine . Îmbrățișează și acceptă partea asta: ‚imperfectă’ pe care o ascunzi de teama că dacă cineva va afla, nu te va mai iubi nimeni.
Soarele va răsări și mâine chiar dacă ceilalți află că ai greșit sau că nu ești perfect.
Primul pas este să accepți că ești demn de iubit chiar dacă ai defecte.
Față de tine e cel mai greu, dar după acest prim pas, după ce conștientizezi că ai voie să fii așa cum ești, îți va fi mai ușor să privești spre așa numita umbră, care altfel te va urmări toată viața, nu scapi de ea pocnind din degete, ignorând-o sau luând un pumn de pastile.
După ce alegi să te privești altfel decât pâna acum (cu mai multa îngăduință si cu mai putină severitate) vei renunța incetișor la ,cel care trebuie să fii ca să fii iubit' . Bine, e greu tare și e cu dus și întors, când crezi că ai scăpat, când ups, iar fantoma în fața ta. Apoi va pleca din ce in ce mai des și odata cu ea vor pleca și câteva tristeți.
Si totuși mai există momente când aparent fără motiv simt cum crește o tristețe în mine.
Uneori e a mea, mai sunt rămășițe care vor să fie eliberate. Alteori e e altora, dar îmi dau seama și o alung.
Uneori e ca o povară care mi se așază pe inimă, mi se pare ca mai am puțin și nu mai pot respira. Alteori e ca o plasă care mă înconjoară din ce in ce mai strâns. Îmi retează orice dorință de a mă mișca. Îmi vine doar să stau. Să stau.
Uneori lăsam această tristețe să curgă prin mine pentru că așa voiam.
Erau timpuri când rămâneam așa mult, crezând că e o tristețe care îmi aparține, e a mea, și rămâneam să mă trăiască ea pe mine. Pleca atunci când voia ea, venea când voia ea. Iar eu așteptam. Nu mă împotriveam în vreun fel pentru că așa trebuia să fie. Credeam eu. Să fie greu. Si pentru că eram răbdătoare. Ridicasem de fapt suferința la rang de virtute. Știam să îmi duc toate poverile. Ale mele sau ale altora. Numai că nu strigam in jur: mai dați-mi că pot. Eu pot.
Dar m-am cam schimbat. Nu mai duc tristeți străine. întreb politicos: ești a mea ? daca da, okay, hai să vedem ce îmi aduci, de unde vii. Încerc să înțeleg tot ce vine cu tine apoi gata, ne despărțim. Dacă nu e a mea, atunci nu prea avem ce sta la discuții. O eliberez prin respirație și prin puterea intenției. Și îmi ridic vibrația așa cum mă pricep azi.
Înainte să începi să pufnești pe nări te provoc: la următoarea tristețe întreabă-te: e a mea?
Catrinel Rus
Imagine de Johannes Plenio de la Pixabay