Renunțam uneori la mine de teama de a nu-i pierde pe cei din jur. De fapt renunțam des. Si asta pentru ca nu învățasem încă să mă prețuiesc și îmi lăsam puterea in grija celorlalți.
Am investit mult suflet in relații. Unele s-au dovedit irosiri de timp și inimă. Nu din vina altcuiva, să ne înțelegem. S-a întâmplat doar pentru ca eu am crezut ca toată lumea iubește la fel, dăruind loc în inimă și timp pe pământ, dar nu era așa.
Nu a fost vina cuiva că m-am apucat eu sa iubesc din oficiu oameni de prin preajmă. Nu mi-a întins nimeni plase amăgitoare.Dar a fost vina mea că i-am investit pe acești oameni cu puteri si cu calități pe care nu le aveau. Am început să mă trezesc și să mă doară. Sunt răni pe care mi le-am făcut singură, așa că n-am decât să îmi urez drum bun pe calea victimizării sau să mă adun și să privesc spre relațiile in care mă simt puternică, sunt partener egal de iubit si dăruit.
Știu că relațiile sunt ca niște ființe vii. Unele sunt calde, luminoase, diafane, altele sunt diforme, abia se târăsc gâfâind, încercând să ne prindă din urma. Dar indiferent dacă ne aduc bucurie sau groază, daca ne dau aripi sau ne trag in jos, pentru orice relație pe care o avem suntem cocreatori. Să ne asumam jumătate din orice relație, dar nu, nu numai din partea alba, jumătate din tot.
La început e incomod să accepți că nu doar celălalt ‚e de vina’. Dar privește spre ce ai adus tu in această relație. De unde ai pornit? Cum de ai ales să fii aici? De cate ori ai absentat din viața ta? Poate ai trăit pe pilot automat reacționând din răni. Ai ocolit adevărurile dureroase și ai preferat minciunele călduțe. Ai ales să dăruiești din minte sau din inimă, uneori calculând, alteori debordând de iubire. Ți-ai contabilizat eforturile si acum ești dezamăgită? E posibil să fi fost doar o relație in care ceea ce dăruiești presupune automat o așteptare a ceea ce vei primi. Poate relația e doar un spațiu de refulare a grijilor si stresului zilnic. E un loc in care se acumulează gunoi si in care îngrămădești vini si autoînvinuiri? Durere si anxietate?
Uită-te spre cea mai dificila relație a ta: are cărări bătătorite, drumuri știute pe de rost? Judecăți? Întreabă-te: câtă viață i-ai dăruit? Câtă bucurie? Câtă iubire? Uită eforturile care se voiau doar premiate sau așteptau altceva in schimb.
Amintește-ti clipele in care ai știut să asculți fără sa mesteci replici in gând, doar să asculți. L-ai împuternicit pe celălalt cu dreptul de a trăi cum vrea, fără să încerci să îl repari la minut. L-ai lăsat să se plângă, să se dea cu fundul de pământ si abia apoi, după ce ți-a cerut ajutorul, te-ai repezit sa i-l dai. Iar daca cel de lângă tine avea nevoie doar de un umăr pe care să plângă, ai știut să asculți și să iubești tăcând.
Oooo, de câte ori m-am simțit automat responsabilă pentru poverile celorlalți și nu am trăit zile in șir încercând să găsesc soluții in locul lor! Și probabil ei nu aveau nevoie decât să îi ascult și eventual sa le dau dreptate. Ei, m-am deșteptat. Chiar dacă mai am reflexe de reparator șef , îmi ia mult mai puțin timp să mă trezesc, să inspir și să cobor de pe șeile care nu sunt ale mele.
Indiferent de moment, încerc să îmi amintesc că prezența celorlalți mă îmbogățește. Că pot dărui fără să ridic socluri sau să împrumut cârje.. Că pot primi fără să îmi fie teamă ca nu dau suficient de repede înapoi. Pentru că iubirea nu se poate aduna sau scădea, la sfârșitul sfârșitului nu vom avea un bilanț contabil ci doar o inima.
Învăț să privesc cu ochii larg deschiși spre interior și spre exterior, învăț să nu mai pun in cârca nimănui, nici judecăți dar nici calități nemeritate, învăț să îmi păstrez entuziasmul până când se construiește cu adevărat ceva, pentru că altfel rămâne doar mirajul unor bule ce se sparg.
Catrinel Rus